Când mă gândesc la ce copilărie am avut, mă simt norocoasă. Îmi aduc aminte de iernile cu zăpezi cât gardul, de oamenii de zăpadă şi săniuţe, de obrajii roşii şi îngheţaţi şi de plăcerea de a sta afară cu cei de seama noastră sau mai mari, jucându-ne până se lăsa seara. La televizor ne uitam de câteva ori pe săptămână însă nu am fi ratat nicio ieşire în faţa blocului pentru niciun desen animat din lume.
Aveam o libertate, aceea de a fi între copii, de a ne face regulile noastre, de a ne certa şi împăca fără intervenţii permanente din partea adulţilor. Mergeam în parc şi căţăram copaci, ne făceam vânt în scrânciobe cu viteze care îmi dau dureri de cap acum numai când îmi amintesc. Ne loveam, cădeam, ne ridicam şi o luam de la capăt.
Astăzi, parcurile sunt echipate astfel încât să prevină cele mai multe accidente, copiii sunt însoţiţi de părinţi de la care aud în permanenţă câte-o indicaţie, „Pune piciorul acolo”, „Vezi ai grijă, o să cazi” şi ce să vezi, copilul chiar cade şi atunci „Ţi-am zis să fii mai atent” sau mai rău, este controlat astfel încât să nu cadă pentru că părintele vrea să-şi ştie copilul mai presus de orice, în siguranţă.
Păstrez cu drag multe amintiri din perioada copilăriei şi astăzi aş vrea să împărtăşesc cu voi una dintre ele, care cred eu că are legătură cu felul în care se construieşte sentimentul de încredere şi competenţă la copii.
Ieşisem la săniuţă cu sora mea şi nu ştiu cum se întâmplase că nu mai găsisem alţi copii prin faţa blocului aşa că după câteva ture am decis să ne aventurăm ceva mai departe şi ne-a venit ideea să o vizităm pe mătuşa noastră care stătea destul de departe de noi. Mai mult, nici nu prea ştiam exact unde stătea. Aveam o vagă idee şi ne-am gândit să mergem pe urmele tramvaiului (mersesem o dată aşa) chiar dacă asta însemna să dublăm practic distanţa de mers. Însă noi nu ştiam asta şi singurul lucru pe care-l simţeam era că voiam să ne aventurăm în această „expediţie”.
Era un frig de crăpau pietrele cum spunem noi românii şi zăpada scârţâia sub picioarele noastre. Ce mai, era o vreme numai „bună” de plimbat. Dacă la început aproape că zburam de fericire şi nerăbdare că faceam aşa o „excursie” fără să ştie cineva în afară de noi, după o bună bucată de mers, obosiserăm. Ne-am dat seama însă că drumulul de întoarcere era şi mai lung aşa că nu ne mai rămânea de făcut decât să ne încurajăm una pe alta, să ne imaginăm cum aveam să ajungem la căldurică, să bem o cană de lapte cu cacao şi să povestim cu mândrie cum am parcurs noi singure atâta amar de drum pe jos.
Ne mai opream, dar nu prea mult că simţeam cum prindem ţurţuri, aşa că mai făceam o glumă, ne mai întrebam oare ce-o să zică mama când o să afle, ce faţă va face mătuşa când ne va vedea şi tot aşa. Vorbeam ca să treacă timpul mai repede. Ne şi îngrijorasem cumva pentru că nu mai eram sigure dacă acela era drumul bun. Totuşi, nu ne panicasem. Eram împreună şi ştiam că urma să găsim o soluţie în cazul în care ne-am fi rătăcit. Nu ştiam care ar fi fost acea soluţie însă nu voiam să ne gândim prea mult la asta. Şi la un moment dat, am zărit în depărtare blocul, de parcă zărisem Meca pur şi simplu. Nu ne mai încăpeam în piele de bucurie. Ce tari eram, găsisem drumul, nu ne mai rămânea decât să mai rezistăm puţin.
Când ne-a văzut în faţa uşii, mătuşa noastră a rămas cu gura căscată. Eram ultimele persoane pe care s-ar fi aşteptat să le vadă. „Ce faceţi aici, măi ţăpănoşilor? Asta era vorba ei de alint, de unde o fi scosese şi ce însemna nu prea ştiam, dar în orice caz o asociam cu ceva pozitiv.
Ne-a dezbrăcat şi ne-a dat haine curate şi uscate, ne-a dat de mâncare şi de băut lapte cald şi a sunat-o pe mama să-i spună peripeţiile noastre. Nu mai ţin minte exact ce a spus mama aşă că probabil nu am suportat vreo consecinţă că altfel aş fi ţinut-o minte. Ne-a întrebat cum ne venise ideea când am ajuns acasă însă nu ne-a certat ci doar ne-a amintit că ar fi putut fi periculos.
Eram puţin mai mare decât este fetiţa mea acum şi dacă îmi imaginez că ea ar putea face acest gen de „incursiune” mă trec sudorile doar la acest gând. Şi totuşi, copiii au nevoie de libertatea de a explora, de a experimenta, de a încerca şi de a greşi, de a-şi testa limitele. Poate că lumea în care trăiam atunci era mai sigură sau poate pur şi simplu lucrurile erau mai simple şi luate ca atare.
În orice caz, atunci când gândurile îmi zboară la copilărie mă simt din nou pe un teritoriu unde totul este posibil iar limitele, o ocazie de a le depăşi şi de a mă simţi „super girl”. Aveţi şi voi astfel de amintiri?
Sărbători pline de încredere în voi şi copiii voştri!
Cu dragoste de viaţă,
Dr. Psihoterapeut Roxana Grigoraş
