Cine nu s-a simţit vinovat măcar o dată, fie pentru că a trebuit să refuze pe cineva, pentru că unui apropiat sau unui membru din familie i s-a întâmplat ceva, pentru că s-a despărţit de partener, pentru că nu a reuşit ceva ce şi-a propus, pentru că a greşit cu ceva şi lista poate fi foarte lungă. Cred că, cu toţii am experimentat sentimente de vinovăţie şi în acelaşi timp am încercat să scăpăm de această greutate dar nu cu cele mai bune rezultate.
În primul rând trebuie să facem distincţia între “mă simt vinovat” şi “sunt vinovat”, cu toate că evit cât pot de tare această a doua exprimare şi prefer întotdeauna varianta “sunt responsabil”. Diferenţa este că în prima situaţie vorbim de o apreciere subiectivă, de cele mai multe ori fără o legătură între un eveniment şi un comportament al meu (de exemplu, un accident al prieteni mele – fără ca eu să fi contribuit la acest lucru în vreun fel) în timp ce în cea de-a doua situaţie vorbim despre o legătură între un eveniment/situaţie şi comportamentul propriu (de exemplu, am minţit în legătură cu ceva, am înşelat partenerul, etc).
Sentimentul de vinovăţie este în legătură cu cel de vulnerabilitate dar totodată cu cel de control şi putere. Legătura? Sentimentul de omnipotenţă, de putere totală pe care îl trăieşte orice copil până la vârsta de aproximativ 5 ani se va diminua până la dispariţie (ceea ce este firesc) uneori însă, mergând la polul opus “sunt mic şi neînsemnat, nu am nicio putere” mai ales atunci când (model masculin din familie este absent sau devalorizat, cand a fost un copil nedorit, când există un mediu educativ haotic, când a fost supraresponsabilizat, când a fost învinuit de părinţi sau persoane importante etc) acesta a integrat faptul că lumea este un loc ameninţător unde trebuie să stea în gardă, să se apere pentru că oricând ceva sau cineva ar putea să îi facă rău. Vinovăţia este în legătură şi cu un sentiment de autodevalorizare, teama de a fi repins şi autocritică.
Cum ne eliberăm de vinovăţie? În principiu, avem nevoie să cunoaştem cauza sau ceea ce a declanşat această culpabilitate şi, ca de fiecare dată, mergând pe firul evenimentelor vom ajunge undeva în copilărie, la un eveniment pe care nu am reuşit să-l integrăm corespunzător. Dacă în anumite situaţii avem nevoie de susţinere psihologică şi de un psihoterapeut care să ne ghideze în acest proces de deculpabilizare, în alte situaţii putem lua chiar noi în proprile noastre mâini lucrul cu noi înşine.
Primul lucru este de a ne spune că suntem responsabili doar pentru propriile comportamente şi că de asemenea singurul lucru asupra căruia avem control este propria persoană – astfel, voi renunţa să îmi atribui responsabilitatea pentru ce spun ceilalţi despre mine şi care sunt aşteptările lor de la mine.
Al doilea este de a accepta că sunt o persoană cel puţin la fel de valoroasă ca şi ceilalţi, cu drepturi şi responsabilităţi, cu calităţi şi defecte, cu dreptul de a spune nu, de a greşi sau de a-şi apăra un punct de vedere – aici avem în vedere asertivitatea, despre care vom vorbi într-un articol viitor.
Al treilea lucru este de a porni un proces de autoiubire, autoacceptare şi autovalorizare, astfel încât să pot fiu un prieten de nădejde pentru mine însumi, a da viaţă unei “voci” prietenoase şi nu glasului critic. Pot începe de asemenea un proces de iertare a mea şi a celorlalţi pentru a mă elibera de emoţiile toxice şi pentru a face loc celor vindecătoare.
Dacă în timpul acestui proces simţiţi că aveţi nevoie de susţinere, nu ezitaţi să ne contactaţi sau să vă alăturaţi grupurilor create în acest sens. Suntem alături de voi!
Dr. Psihoterapeut Roxana Grigoras
