Când ne pregătim copilul să meargă pentru prima dată la grădiniţă se pot trezi nişte amintiri ale noastre care nu întotdeauna sunt cele mai plăcute. De asta, câteodată şi noua ne este frică de acel moment, pe de o parte pentru că anticipăm că lui îi va fi greu, pentru că şi nouă nu ne va fi mai uşor dar şi pentru că undeva în fiecare dintre noi se află un „copil”speriat care poate nu a primit asigurările de care ar fi avut nevoie atunci când a mers pentru prima dată la grădiniţă.
Prima dată când mi-am dus fetiţa la 1 an şi o lună la creşă am făcut-o cu ochii în lacrimi pentru simplul fapt că nu eram de fapt pregătită de această despărţire. Am avut o perioadă de adaptare de două săptămâni în care să ne familiarizăm cu sistemul la finalul căreia nici eu şi nici copilul nu ne simţeam mai pregătite decât la început. Două săptămâni în care o lăsam plângând şi o recuperam la fel. De stat singură rămânea doar 30 de minute. Am considerat că nu este exact ceea ce căutam aşa că am renunţat. Am găsit o bonă cu care s-a acomodat din prima zi şi uite aşa amândouă am fost mulţumite, eu ştiind-o bine, în siguranţă, într-un mediu propice dezvoltării şi ea bine simţind că mama este liniştită şi încrezătoare.
În preajma vârstei de trei ani am decis să căutăm o grădiniţă pentru că observasem nevoia ei de a socializa, interesul pentru copii şi faptul că era pregătită să meargă către un alt nivel. Şi noi ca părinţi eram pregătiţi. Vedeţi, eu subliniez că si părintele e important să fie multumit şi împăcat cu propriile decizii. Apoi, acest lucru este ceva mai uşor de acceptat şi de către părinţi. Totuşi, m-am îngrijorat puţin, îmi doream mult ca ei să îi placă acolo şi să se simtă în siguranţă. De ce era aşa de important acest lucru pentru mine? Am să vă povestesc într-un articol viitor în care vă voi împărtăşi prima mea experienţă la grădiniţă. Revenind, îmi doream să nu plângă, de ca şi cum dacă ar fi plâns, acest lucru ar fi însemnat să este tristă şi că nu vrea să fie acolo.
Am lăsat aceste prime impresii să vină şi apoi le-am primit, fără să îmi doresc să le alung. Mi-am spus că era normal că acea separare fie ea şi temporară să îi provoace teamă, cui nu i-ar fi? Şi apoi, plânsul este cea mai bună metodă de a descărca emoţii. Şi râsul, desigur, însă în cazul de faţă nu prea ne ardea de râs 🙂 Aşa că i-am spus cu câteva săptămâni înainte că urma să meargă la grădiniţă, i-am cumpărat cărţi şi ne-am jucat cu păpuşele despre mersul la grădiniţă. Îmi spunea mereu că nu vrea să meargă. Nu am contrazis-o şi nici nu i-am spus că trebuie să meargă sau că nu are de ce să nu vrea să meargă ci dimpotrivă i-am validat emoţiile, i-am spus că e firesc să-i fie teamă, că totul era nou şi că teama o simţim atunci când ne pregătim de situaţii în care nu am mai fost şi că şi mie îmi este teamă câteodată când fac ceva pentru prima dată.
Am vorbit mult şi ne-am jucat şi mai mult, apoi mai mult am ascultat şi am securizat spunând: eşti în siguranţă, eu vin întotdeauna să te iau. Primele zile s-au vărsat câteva lacrimi iar din a două săptămână fetiţa mea mă întreba dacă poate merge chiar şi sâmbăta sau duminica. Precizez că alesesem o grădiniţă în care aveam foarte mare încredere, sistem Montessori pe care îl recomand tuturor. Într-un articol viitor, voi scrie despre cum ne dăm seama că al nostru copil este încă în perioada de adaptare sau la grădiniţă se întâmplă lucruri care trebuie să ne dea semnalul de a retrage copilul şi a-l înscrie în altă parte. La voi cum s-a petrecut acest nou început de grădiniţă/şcoală?
Cu dragoste de viaţă,
Dr. Psihoterapeut Roxana Grigoraş
