PsihoArt

Emoţiile din valiză

Îmi aduc aminte de valiza grena, mare, deschisă în dormitor. Când o vedeam, ştiam că va pleca şi chiar dacă nu aveam noţiunea timpului, mi se părea ca o eternitate. Cine? Mama, cine altcineva?

Mă apropiasem şi o analizam. Mda, suficient de mare încât să încap în ea. Zis şi făcut. M-am ghemuit şi aproape că am adormit acolo cu un singur gând. Avea să ma ia cu ea chiar dacă fără să ştie. Urma să plece a doua zi într-un turneu de o lună. Pentru mine o lună era la fel de mult ca şi un an. Însă, mintea copilului în care totul este posibil a creat un scenariu care nu avea cum să dea greş. Aveam să mă ascund acolo şi ea urma să mă găsească la destinaţie.”Valiza” era gata de plecare.

Eram aşa de încântată că aveam să călătoresc şi că voi avea parte de o aventură pe cinste. Dar cel mai mult conta că mama avea să fie cu mine. Chiar ardeam de nerăbdare să plecăm însă…capacul valizei fu ridicat şi toate planurile mele năruite odată cu el. Mama, cu inima strânsă căuta să mă aline, că timpul va trece repede că o să-mi aducă cadouri, că una că alta. Tata, încercând şi el să pătrundă sensul dorului meu de mama: „Da ce-ţi face mama şi eu nu?” Iar eu, din străfundurile sufletului cu toata conştiinţa nevoilor a copilului de doar câtiva anişori: „Dar mama m-alintă!”

Şi la reîntoarcerea ei ne pregăteam, făceam curat, ordine, ca să o primim cum trebuie numai că în ultimul moment, chiar atunci când intra ea în casă eu şi cu sora mea ne baricadam în camera noastră, aşa inexplicabil. Ne apuca chicotitul şi ştiam că mama se va supăra de aşa primire. Nu ne explicam de ce făceam asta. Ani mai târziu, mult mai târziu am ajuns să înţeleg această atitudine. Dacă tu ai avut „altceva” mai important de făcut şi ai plecat iaca că şi noi suntem „ocupate”. E felul copilului de a protesta, de a-şi arăta nemulţumirea şi în acelaşi timp de a-şi crea singur senzaţia de control.

Eh iată cum copilul ştie cât de importantă este conectarea asta şi o preţuieşte mai mult decât orice. Dacă ar fi să mă întrebe cineva acum ce cred că pot oferi cel mai preţ copiilor mei, atunci cu siguranţă aş spune TIMP. Şi nu orice fel de timp. Timp de joacă, de hârjoană, de alint şi iubăreală.

Cu dragoste de viaţă,

Dr. Psihoterapeut Roxana Grigoraş


Distribuie dacă ți-a plăcut:

Adăugați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Bine ai venit pe PsihoArt!

Vrei să fii la curent cu ultimele noutăți:

articole, video-uri, workshopuri?

Te invit să te abonezi introducând adresa de email.