Crâmpeie de suflet

Trecuse o săptămână de când nu o mai văzusem. Îmi era atât de dor că îmi simțeam lacrimile în gât, gata gata să năvăleasca în orice clipă. Am intrat în casă cu bebe în brațe și m-am uitat în jur ca și cum cercetam un loc pentru întâia oară. Nu se schimbase nimic acolo și totuși, cât de „diferit” era totul.

Am auzit cum năvălește strigându-mă „maaamaaa”, puștoaica mea de trei ani. L-am lasat pe bebe din brațe ca să o cuprind. M-a privit cu ochi mari și m-a întrebat: „bebe Ralul?” Da, i-am răspuns, frațiorul tău, bebe Raoul. A început să îl examineze cu atenție, să îl pipăie. M-a privit din nou ca și cum mi-ar fi zis: nimic nu va mai fi la fel. Am simțit că mă năpădesc lacrimile. Știam că suferă și aș fi dat orice să-i alin durerea.

Un gând mi-a fulgerat conștiința. Oare de ce ne dorisem un al doilea copil ? Ne era așa de bine în trei. În clipele următoare, din străfundurile ființei se ridică vinovăția față de ființa pe care tocmai o adusesem pe lume și în viețile noastre.

Am pus repede mâna pe cartea pe care i-o citeam în fiecare seară: „le chien qui n’avait pas de nom” (câinele care nu avea nume) și am început să citesc câteva propoziții în încercarea de a recrea atmosfera de odinioară, timpul nostru, ritualul nostru.

Plânsul bebelușui ne-a „trezit”. Nu, nu mai eram doar noi două. Ne-am strans în brațe și am plâns, de dor și de rămas bun al unei perioade apuse. Totul avea să fie diferit. Și chiar dacă asta avea să ne aducă atât de multă bucurie în scurt timp, ziua aceea a fost ca un doliu pentru ce am lăsat în urmă.

Când devenim părinți, o facem pentru toată viața. Nu este lucru mai minunat ca acesta iar provocarea este pe masură. Iubesc părinții și poveștile lor. Nu cred să fie nici unul de la care să nu avem ceva de învățat. Dacă citești rândurile acestea poate te regăsești sau poate ai și tu o poveste pe care să o împărtășești.

Au urmat zile însorite în care a fi patru mi s-a parut la fel de natural ca și respirația. A fost nevoie însă de puțin timp, de răbdare și de un strop de susținere din partea celor dragi.

Din experiența de psiholog de 10 ani de lucru cu copiii și părinții acestora am învățat că vorba este un dar, că a povesti este eliberator, iar a ne susține și încuraja este vindecător!

Am împărtașit cu voi crampeie din sufletul meu cu convingerea ca veți lua cu voi o emoție, un gând, ceva care să vă fie de folos.

Cu dragoste de viața, Dr. Psihoterapeut Roxana Grigoraș


Distribuie dacă ți-a plăcut:

Adăugați un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Bine ai venit pe PsihoArt!

Vrei să fii la curent cu ultimele noutăți:

articole, video-uri, workshopuri?

Te invit să te abonezi introducând adresa de email.